Flora si vegetatia

Share Button

În tot cuprinsul Bucegilor, din fundul văilor, în lungul pîraielor, peste povîrnişurile prăpăstioase şi pe întinsul podişurilor, pînă pe vîrfurile cele mai înalte, flora este deosebit de bogată şi variau, întinse covoare de flori, aşternute pe brînele şi coastele muntelui dau viaţă peisajului sobru al uriaşelor stîncării cenuşii, oferă privelişti încîntătoare şi determină un însemnat specific al masivului. Pe o suprafaţă de aproape 300 km pătraţi, Bucegii adăpostesc 1 185 de specii de plante vasculare, ceea ce reprezintă aproape o treime din numărul total cunoscut în întreaga ţară. Îndeosebi remarcabilă este flora din zona alpină a Bucegilor, unde se întîlnesc numeroase specii care cresc numai în Carpaţi (endemisme carpatice), unele numai în Carpaţii meridionali, precum şi specii comune Carpaţilor şi Balcanilor (elemente dacice). Specificul local îl dau însă plantele endemice pentru Bucegi şi munţii învecinaţi din marginea depresiunii Bîrsei (Postăvaru, Piatra Mare, Piatra Craiului), ca: Thesium kernerianum Simk., Hesperis oblongifolia Schur, Saxifraga demissa Schoti, Astragalus australis (L.) Lam. ssp. bucsecsi Jav. Mai sînt de remarcat cîteva specii care, deşi răspîndite şi în alte regiuni din Europa, la noi în ţară reprezintă rarităţi, ca bunăoară Secale montanum Guss. (secara de munte, cunoscută la noi numai din Bucegi şi de pe muntele Domogled) şi Lomatogonium carinthiacum (Wulf.) Rohb. (la noi în ţară numai în Bucegi).

În orice masiv muntos, vegetaţia se distribuie în plan vertical, în funcţie de variaţia în altitudine a elementelor climatice hotărîtoare pentru viaţa plantelor. De la început, se deosebesc cele două zone de vegetaţie în care este cuprins masivul şi anume: la poale o zonă păduroasă (zona forestieră) iar pe culmi o zonă lipsită de păduri (zona alpină), în care condiţiile aspre climatice nu mai îngăduie creşterea arborilor. Aceste zone se subdivid în etaje de vegetaţie, caracterizate prin prezenţa sau lipsa unor anumite specii de plante sau asociaţii vegetale. Este important să se clasifice diferit flora şi fauna din zona.

In zona forestieră deosebim:

    • etajul montan inferior, caracterizat prin păduri de fag pure sau în amestec cu carpenul şi altele, însă fără specii de răşinoase (brad, molid). Acest etaj se limitează la o suprafaţă relativ mică, în bazinul văii Ialomicioara, pînă la altitudini de circa 700 m.
    • etajul montan mijlociu cuprinde păduri de amestec de fag cu răşinoase (brad, molid sau ambele). Aici se mai află brădete, precum şi făgete pure de mare altitudine. Limita superioară a etajului corespunde cu limita superioară de vegetaţie a fagului, care oscilează între 1400—l 500 m altitudine. În Bucegi bradul vegetează obişnuit pînă la 1 200—l 300 m altitudine, astfel că deasupra acestei limite se pot întîlni numai făgete pure sau făgete cu molid.
  • etajul montan superior se caracterizează prin păduri pure de molid (molidişuri) şi se întinde de la limita superioară de vegetaţie a fagului, pînă la limita superioară a pădurilor încheiate, care se situează obişnuit între 1 550—l 750 m altitudine. Uneori acest etaj este redus la o fîşie îngustă, care pe alocuri poate lipsi cu totul, datorită condiţiilor locale, mai ales de relief.
  • etajul subalpin constituie tranziţia de la zona forestieră la zona alpină. In acest etaj arborii (molid şi larice) nu mai formează păduri încheiate, ci cresc în pîlcuri, în rarişti sau ca exemplare izolate. Aici mai vegetează tufărişuri de jneapăn (Pinus mugo) sau de anin de munte (Alnus \viridis), asociate şi cu alţi arbuşti.

Zona alpină se subdivide în 2 etaje de vegetaţie şi anume:

  • etajul alpin inferior, situat între limita superioară de vegetaţie a ultimilor arbori şi limita superioară a jneapănului. Această limită, care oscilează între 2100—2 300 m altitudine, corespunde şi cu limita superioară a pajiştilor de ţăpoşică (Nardus stricta). Aşadar, asociaţiile caracteteristice acestui etaj sînt jnepenişurile şi pajiştile de ţăpoşică, pe lîngă care mai vegetează şi numeroase alte asociaţii.
  • etajul alpin superior ocupă culmile cele mai înalte, deasupra limitelor arătate. Specificul acestui etaj îl constituie în primul rînd vegetaţia de tundră alpină, alcătuită din plante special adaptate condiţiilor climatice aspre de la mari altitudini, precum şi anumite asociaţii de pajişti.

În cuprinsul acestor zone şi etaje, vegetaţia se prezintă într-o serie de formaţiuni vegetale, deosebite prin aspectul lor şi prin condiţiile generale de viaţă. Cele mai însemnate sînt: pădurile, tufărişurile, tufărişurile scunde de smirdar sau azalee de munte, buruienişurile, pajiştile, vegetaţia de tundră alpină şi vegetaţia stîncăriilor, a bolovănişurilor şi grohotişurilor.